9. Pod peste Suflet

Orașul scăldat de razele calde ale soarelui, oglindite în Bega, stă sub semnul trecutului, al prezentului și al viitorului pentru veșnicul copil din mine. Aceleași raze mângâietoare de soare, încălzeau aerul și făceau ca râul să sticlească în prezența lor.

În timp ce eu căutam cu privirea sfârșitul apei scânteietoare, parcă acele de ceasornic, cele necurmate, se roteau cu iuțeală. Fără a băga de seamă, m-am îndreptat spre Muzeul Național de Artă, unde m-am găsit stând cu fața spre ușa voluminoasă de la intrare.

Pășesc înăuntru și pornesc ferm spre sala de expoziție, luminoasă și primitoare, pe ai cărei pereți erau expuse operele izbutite ale lui Oskar Szuhanek.

Privirea îmi sare de la un tablou la altul, fiind copleșită de multitudinea de gânduri și amintiri vagi, stârnite de acestea.

Fascinată de multitudinea pânzelor, mă trezesc admirând o pictură care surprinde un peisaj din natură. Aceasta îmi atrage atenția prin familiaritatea sa. Îmi îndrept atent ochii spre inscripția din stânga tabloului, care era încadrat de o ramă neagră și neclintită.

-„Pod peste Bega”, citesc in șoaptă titlul picturii, lăsându-mi curiozitatea să alunece peste cromatica vie a tabloului.

Pentru un moment, pereții limitați ai muzeului, dar în același timp, nemărginiți prin lumea pe care o dezvăluie arta, se fac nevăzuți. Albul copleșitor al zidurilor devine un albastru înnorat, iar podeaua devine moale și rece. Un vânt blând îmi mângâie obrajii roșii, același care leagănă crengile fragede ale unui mesteacăn subțire din îndepărtare.

În față se află un pod temeinic, a cărui umbră se întinde orizontal peste un petic din râu, în care reflexia acestuia este tulburată.

Simt prezența neliniștită a unei persoane, care apoi îmi atinge cu blândețe umărul. Îmi întorc capul și întâlnesc privirea sinceră a bunicii mele, care îmi întinde o mână, aplecându-se ușor. Mă las ajutată de ea, ridicându-mi genunchii de pe iarba plină de roua argintie a dimineții.

În timp ce mă ridic, bag de seamă greutatea subtilă a ghiozdănelului, pe care îl căram în spate. Era de un albastru spălăcit care-mi purta curiozitatea proprie. Îmi curăț genunchii de iarba jilavă și continui drumul cunoscut, care ducea spre grădiniță. Picioarele îmi înaintează cu păși vioi, iar prezența blajină a bunicii calmează neliniștea dinăuntrul gândurilor mele.

În timp ce trecem de pod, aspectul naturii se modifică: apa din râu devine agitată, iar soarele strălucește puternic, razele străpungând pământul și ascunzând natura de ochii mei, care deveneau tot mai obosiți. Haina peisajului acum, este tainică și încețoșată, iar în cele din urmă tot mai palidă.

Simt, din nou, o mână lăsându-și greutatea pe umărul meu, dar de data aceasta, era rece și străină. Ajung să înțeleg că fantezia mea a fost isprăvită de fața curioasă a paznicului care mă informează că muzeul se va închide în două minute. Acesta pleacă înainte să-i pot răspunde. Rămân un pic pe loc, înainte să se stingă luminile in sală, și îmi ating confuză umărul, care încă mi se părea cald, în lipsa atingerii bunicii.

Ies din muzeu, complet nedumerită, să observ că afară era întuneric, cerul era pustiu, iar în fața mea nu se aflau decât niște păsări, care își luaseră zborul când mă văzuseră. Niște hoinare, așa cum am fost și eu. Mă îndrept ușor spre casă, cu un singur gând în minte: trebuie să o vizitez pe bunica pentru a-i spune despre podul pe care picturile l-au stabilit spre sufletul și amintirile mele.

– Daria, 13 ani