Ce este arta? Este totul sau nimic? Este o dulce minciunǎ sau un crud adevǎr? Arta trebuie oare sǎ fie complexǎ si plinǎ de înţelesuri sau poate fi simplǎ asemeni unei galbene pǎpǎdii? Eu cred cǎ arta reprezintǎ toate aceste lucruri, puse laolaltǎ de sufletul plin de fantezii al artistului, şi aranjate pe pânzǎ într-un abis de culori ce duce la visare.
Când artistul creeaza artǎ îşi lasǎ în urma fâşii din suflet asupra creaţiei sale. Dovada este faptul cǎ nicio operǎ de artǎ nu seamǎnǎ cu alta, aşa cum niciun suflet nu seamǎnǎ cu sufletul seamǎnului sǎu. Cu aceastǎ afirmaţie în gând pornesc cǎtre Muzeul de Artǎ din Timişoara, pentru a descoperi fâşiile de suflet lǎsate în urmǎ de Oskar Szuhanek asupra schiţelor, portretelor şi peisajelor sale.
În prima parte a expoziţiei, apar schiţe in creion figurând nuduri. Acestea alcǎtuiesc un perete întreg, scrijelit cu tandreţe şi evocând iubirea artistului faţǎ de natura umanǎ.Trupuri suple spânzurate de pereţi, câteva alte schiţe de animale, portrete, naturǎ şi privind cu superioritate asupra lor, autoportretul artistului încheie prima încǎpere.
În urmǎtoarea camerǎ, în care stau şi angajaţii care, trebuie precizat cǎ sunt foarte amabili, te privesc ochi visǎtori şi calzi, ochi azurii ca cerul, ochi care te studiazǎ amuzaţi şi ochi cenuşii cu un aer funebru. Toţi aceşti ochi seamǎnǎ cu aştrii care orbiteazǎ deasupra ta. Fiecare om din aceste portrete este diferit de cel de lângǎ el, chiar şi aşa, toţi sunt remarcabil de expresivi iar culorile folosite de artist sunt parcǎ alese special pentru a sublinia detaliile chipurilor persoanelor pictate. Oskar Szuhanek, printr-o singurǎ mişcare a pensulei a reuşit sǎ facǎ oamenii din portrete nemuritori.
Autoportretele. În general cred cǎ sunt fǎcute datoritǎ: profunzii curiozitǎţi de sine a artistului, pentru ca acesta sǎ-şi lase un fel de carte de vizitǎ în lumea artei, pentru a exersa pe un model mereu la îndemânǎ sau pentru a creea o amintire/ un sentiment plastic la care artistul sǎ poatǎ reveni oricând. În orice caz, autoportretele lui Szuhanek troneazǎ asupra încǎperilor, privindu-şi operele de artǎ cu un aer blând, pǎrintesc.
Soţiei sale îi sunt dedicate multe picturi, în care priveşte lumea cu seriozitate, sfredelind sufletul privitorului.
Familia sa: fiica, fiul, mama, soţia, cumnatul şi cele doua nepoate apar cu toţii în picturile sale. Trebuie sǎ-i fi iubit tare mult.
În timpul vizitei mele la muzeu, m-am întâlnit cu fiica artistului: doamna Yvonne Maire Claire care mi-a facut un mic tur al expoziţiei tatǎlui sǎu, povestindu-mi câte ceva despre peisaje şi portretele familiei cu un aer melancolic.
Artiştii au fost din totdeauna mari admiratori ai peisajelor, fie ele rurale, urbane etc. În teorie e imposibil sǎ muţi munţii din loc. Însǎ pictorii încǎpǎtânaţi, s-au strâns la taifas şi au decis sǎ descǎtuşeze oamenii din dogmǎ, aducându-le în case nu doar munţi, ci şi limane verzi, mǎri furtunoase care poartǎ corabii şi copaci sihaştri la umbra cǎrora eşti invitat sǎ visezi. Printre aceşti artişti încǎpǎtânaţi se aflǎ şi Oskar Szuhanek care ne aduce în doar câteva încǎperi, strǎzi vesele, biserici impozante, parcuri care fac şi briza sǎ chicoteascǎ, porturi pline de viatǎ care aduc cu ele miros de peşte ş.a.m.d.
Picturile cu Viena te fac sǎ auzi compozitori clasici, romantici, în schimb la doi paşi mai departe, picturile cu Ardealul rǎsuna a doinǎ.
Timişoara reprezintǎ o altǎ muzǎ a lui Szuhanek, poate şi cea mai frumoasǎ. Poduri, copaci, biserici, strǎduţe şi bǎrci se revarsǎ într-o mare de culori vii. Dar când ma uit la picturile sale cu Bega îmi vine sa plâng ca un copil gândindu-mǎ la schimbarea ce s-a petrecut în acest veac. Clǎdirile rǎsunǎ a viatǎ în picturi, portetizând un oraş care deşi la vremea când au fost fǎcute jubilau, râzând a tinereţe şi care acum sunt pe moarte, povestind ce au fost odatǎ. Copacii, deşi se mai gǎsesc încǎ astǎzi în destule locuri, acum un veac dǎdeau impresia cǎ Timişoara e un codru, un vis.
Şi deşi Timişoara din aceste picturi pare un paradis faţǎ de cea de acum, eu iubesc si Timişoara noastrǎ, pentru cǎ deşi murdarǎ şi bolnavǎ, ea continuǎ sa spunǎ şi sǎ creeze poveşti. O, Timisoara! Gazdǎ a vietii şi a micilor idile. Ai fost transformatǎ de un artist talentat, aflat in cârdǎşie cu o pensulǎ, în paradis…
În concluzie, artiştii pot fi periculoşi, deoarece sunt creatori. Creatori ai frumuseţii şi ai nemuririi, ai sentimentelor şi ai visǎrii, ai aştrilor trişti ce vor privi în gol pentru eternitate, emanând ce a fost şi gândindu-se la ce va fi. Dumnezei ai pensulelor, daltelor, peniţelor…
– Maria, 15 ani
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.