3. Eseu – Creație literară Oskar Szuhanek

Frânturi. De lumină, umbre, stări, posibilități. Culori potolite, să nu deranjeze. Albastru – ochii, hainele, amestecat în verde și piele. Liniște, calm aparent, apa mării cu alge întrezărindu-se care se întinde pe toată plaja timpului.

Uimire, când apar umbrele care se proiectează în fiecare cavitate disponibilă din corp. Un portret perfect imortalizat în timp. În timpul trecut – care va fi purtat și transmis mai departe, acelora ce nu-l vor vrea.

Resemnare, când albastrul devine mai deschis, cand privirea coboară ușor în jos, pentru că în sus e opac sub clopot. Când părul așezat pe față crează absența luminii și pielea e profilată de strânsul ușor al buzelor, colțurile care nu vor să cadă, dar se întind. Buza de jos pare să cedeze, să deschidă poarta spre un oftat, spre un strigăt, spre un suspin.

Sunt toate deciziile luate și neluate, toate ”nu-urile” primite, toată moștenirea nevrută din stramoși, dar care te prinde din spate, pe care o vezi în șuvițele arămii de păr, în cioburile de cristal din ochi, în curbura gurii și a nasului, în tușele grave sau blânde, în toată absența luminii.

Acuzare, când sprancenele formează un semicerc și semi-închid bucățile de cristal care captează toate cuvintele neglăsuite, gândurile ascunse, mișcările nefinalizate. Ușor în sus, privirea trece, străbate toate generațiile, pe cei ce au fost și sunt și vor fi. Îi intreabă – fără semne de exclamare. Răspunsurile nu vin, se dizolvă și se pierd.

Dezamăgire, căci resemnarea e de moment. Profilul roman acoperit de cârlionți aurii mați, fără panglici de reflexii – un deșert. Ochi înveliți de pleople aplecate, ochi care vor privi tot mai în jos, tot mai în adânc, tot mai spre fundul mlaștinii.

Furie, când pielea se zgribulește și face cute și părul e tăiat, căci ce poți pierde din tine fără să te pierzi pe tine? Albastrul de pe fundul mării cu abisul în mijlocul lor mai cuprinde doar lumina unor raze ipotetice, care deja s-au îndepărtat. Buzele nu mai sunt legate, strânse, sunt pregătite să lase abisul să îmbrățișese spațiul, să întrebe, să ceară – nu răspunsuri, ci absența umbrei.

Nefinalizate. Părți, frânturi, fragmente din mine, din tine, din noi și din voi, peste zi, lăsate în trecut, peste ani, lăsate moștenire. Speranță, ca șuvițele care reflectă lumina, decepție, ca verdele mlaștinii și albastrul abisului. Sunt(em) toate, eu, tu, noi, voi – părți care nu se văd, care nu se cercetează, care se contopesc cu mâzga mlaștinii, care se îneacă, renasc, dar rămân întipărite în toate moleculele particulelor de praf care se așază în deșert.

– Luciana, 24 ani