TUR DE ORIZONT

Nu de ieri, de alaltăieri trăim într-o lume a topurilor, dar ca azi, parcă, niciodată n-au fost atâtea. Tot omul cu acces la un perete propriu pe o rețea de socializare scrie despre ce-i place și ce nu, despre cine îi e simpatic ori pe cine nu suferă. Deși statisticile spun că românii citesc îngrozitor de puțin, lumea literară românească are și ea parte din plin de tot felul podiumuri, unele din hârtie reciclată, altele din beton armat, altele din materiale imaginare. Și, totuși, sunem de acord că ierarhii există și chiar rezistă. Revista Apostrof a avut inițiativa unui chestionar legat de acest subiect, ierarhiile literare, și a invitat o serie de scriitori să răspundă la trei întrebări. Fiindcă perspectiva respondenților asupra subiectului ni se pare interesantă și chiar diferită, am extras scurte fragmente din câteva opinii, cât să “panoramăm” ierarhiile și, poate, să aflăm ce e cu ele.  L Radu Găvan: “…criteriul valoric ar trebui să primeze, însă şi acesta poate fi vag şi subiectiv, iar când vorbim despre ierarhii, vorbim şi despre politică, despre relaţii, despre mecanisme care nu au neapărat legătură cu opera, ci cu autorul în primul rând. De vreme ce nu mă pricep la politică, nu ştiu cum se construieşte o ierarhie şi nici nu cred că vreau să ştiu. Eu vreau să scriu cât de bine pot, asta e datoria mea, nu față de alții, ci față de mine.”    L Vasile Igna: “… e sigur e că percepţia publică nu alege cu prioritate valorile, ci succesul, popularitatea (numărul de like-uri?), vizibilitatea. Rămân, aşadar, doar două ipoteze: critica şi posteritatea. Ideal ar fi ca prima, critica, să fie esenţialmente onestă, altfel spus, să se pronunţe în cunoştinţă de cauză, să fie implicată în prezent şi să aibă antenele îndreptate spre viitor. În acelaşi timp, prieteniile dintre scriitori şi amiciţiile acestora cu criticii sunt pagini reconfortante şi, de cele mai multe ori reciproc profitabile ale istoriei literaturii. Când însă acestea substituie adevărul artistic cu cel sufletesc, ele pot repara orgolii, dar nu pot face din negru alb şi, îndeosebi, nu pot impune ierarhii. Mai degrabă sunt de înţeles (dar nu neapărat de dorit) situaţiile inverse, cele care însoţesc şi amestecă judecata critică cu accidentele de parcurs, cu antipatiile, cu idiosincraziile ori cu reaua-voinţă. Doar că răul, fiind întotdeauna mai vizibil decât binele, este, în mod paradoxal, nu doar mai uşor de diagnosticat, ci şi mai vulnerabil la terapia de şoc.”  l   Adrian Lesenciuc: “Cum se construiesc ierarhiile literare actuale? În unele noduri de reţea – a se citi grupări literare, grupuri, chiar redacţii – se evidenţiază anumite tendinţe ale cristalizării ierarhiei. Literatura română nu este unitară, ci reprezintă o structură în reţea, în care, în noduri diferite, se manifestă ierarhii diferite. Ion Simuţ a avut intuiţia acestei organizări, proiectând literaturile paralele postbelice dincolo de orizontul anului 1989, chiar dacă acele criterii politice de structurare a celor patru literaturi paralele au încetat să fie manifeste. În vremurile reţelei, ierarhiile sunt paralele şi efemere, suficiente bulelor în care s-au creat, iar criteriile constituirii ierarhiilor nici nu contează. De aceea, una dintre temele majore ale dezbaterii actuale în literatura română este antiestetismul.”   L  Mihai Măniuțiu: “… e încă destul loc în literatura română. Nu e înghesuiala din literatura americană, unde − surprinzător şi nobil! − autorii se sprijină şi se încurajează între ei. Există, evident, competiţie în America, dar e una marcată de nobleţe. Admir scriitorii americani din acest punct de vedere. Şi nu numai din acest punct de vedere! Până unde e de acceptat subiectivitatea? Până acolo unde atinge ridicolul, rizibilul. Sau, poate, şi dincolo de acest prag? Oricum, nu noi vom decide în privinţa „postumităţii“, ci acei cititori şi critici care nici nu s-au născut încă. À bon entendeur, salut!”    l   Mihaela Mudure: “Remarc un fapt extrem de important. În limba română, substantivul critic nu admite genul feminin. Orice doamnă care se avântă în acest teritoriu este… un critic, precum orice alt bărbat cu preocupări similare. Este această realitate gramaticală importantă? E foarte importantă pentru că este ierarhizantă şi discriminatorie. Se refuză nominalizarea femeii într-o poziţie de putere şi control. Imposibilitatea de a trece substantivul critic la feminin presupune că doar bărbaţii sunt luaţi în considerare ca având potenţial, acces la acel cuantum de imparţialitate care ar trebui să fie la baza ierarhiilor (literare). Femeile nu au nici măcar atât. Ele pot fi doar muze şi atunci se cuvine să fie recunoscătoare bărbatului creator, sau pot încerca să creeze, dar într-un mediu lingvistic care nu le este peste măsură de binevoitor.”   L   Simona Popescu: “Pentru criticii care se respectă, onestitatea, responsabilitatea, etica profesională contează. Ca pentru oricare autor. Scriind despre alţii, ei scriu şi despre ei înşişi/ ele însele, indirect. Critica literară e şi o formă, bine camuflată, de confesiune, naraţiune de sine. Un fel de… alteroficţiune.”  L  Lucian Vasiliu: “ÎN TOATĂ LUMEA universal-culturală au fost critici literari semnificativi care s-au înşelat. Care se (mai) dezic. Care se reformulează. Care sunt oneşti, supuşi diagnosticului incert. Dincolo de toate tribulaţiile fireşti, nu rezistă topurile oficiale, clasamentele politizate conjunctural, mercenariatele. În acest sens ,,accept“, relaxat, subiectivitatea omenească a criticului literar (şi nu numai), până spre pragul putred al facilului, derizoriului, banalului deseori ipocrit. Cred în critica literară ,universitară, în principal. Cu prag înalt de cultură, cu discurs argumentat, echilibrat, cu verticalitate caracterială.”