Cunoscut ca ”pictorul copiilor” și al muzicalității cromatice, Nicolae Tonitza este unul dintre cei mai iubiți artiști români. Pictor, grafician, critic de artă, scriitor și profesor – Tonitza reflectă în creația sa viața tumultoasă a perioadei interbelice. Opera lui Tonitza este una complexă. Se remarcă prin culori vibrante, solare, prin picturalitate (influență puternică a lui Luchian) și dramatism și ajunge să introducă noi elemente în arta românească modernă.

Tonitza își arată interesul față de artă de mic, în ciuda reproșului constant al părinților. Cu ajutorul unchiului său, urmează Școala de Bele-Arte din Iași, continuând apoi studiile la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste din München, dar fără a le finaliza. Călătorește o perioadă în Italia și Franța unde observă opera impresioniștilor, frecventează atelierul lui Pierre Laprade și face studii după pictori celebri. Odată întors în țară, își finalizează studiile la Iași și devine pictor bisericesc. Se concentrează concomitent și pe literatură dar îi este adesea greu să găsească un echilibru între cele două chemări.

Anii 1920 – 1930 ajung să fie cea mai prolifică perioadă a artistului. Odată cu nașterea celor trei copii – Catrina, Petru și Irina – Tonitza se confruntă cu „emoția de tată” iar arealul tematic al lucrărilor începe să se schimbe. Artistul îi folosește pe copii și nepoata Nineta ca model, îi observă la joacă și uneori îi costumează, inventând pe baza lor diverse personaje.

Obsedat de privirile copiilor, Tonitza reușea să surprindă în ochii mari și rotunzi candoarea, curiozitatea și sensibilitatea subiectelor, lăsându-și în același timp asupra portretelor amprenta unui pictor umanist și a unui tată temperamental, conștient deja de greutățile care urmează să îi încerce pe copii și împrumutându-le timpuriu din propria melancolie și neliniște. Deosebit de expresivi, ochii ajung să acapareze imaginea, tratând oricare alt detaliu ca fiind aproape nesemnificativ, adesea amintind doar subtil prezența altor trăsături faciale prin câteva tușe simple. Portretele de copii îl duc pe pictor la abandonarea tonurilor obscure și, influențat de seninătatea specifică micuțelor modele, acesta începe să apeleze la armonii cromatice luminoase.

Picturile lui Tonitza continuă să ne fascineze prin simplitatea formei, calitatea aproape decorativă a fundalului, paleta luminoasă și nu în ultimul rând, ambivalența subiectelor care oscilează între calm și neliniștit, între imagine și viață.

Portretul fetiței aflat în colecția Muzeului Național de Artă din Timișoara se deosebește de lucrările mai cunoscute ale artistului prin monocromia utilizată (tonuri de galben, griuri colorate) care evocă o atmosferă somnolentă. Din compoziție lipsesc accentele puternice de roșu sau verde des întâlnite în picturile lui Tonitza. Fetița, surprinsă din semi profil, nu face contact vizual cu privitorul. Are o atitudine visătoare, poate ușor tristă sau resemnată, ca multe din personajele artistului.