Artă Europeană – Sala 4

La finalul secolului al XVI-lea, un nou curent începe să se manifeste în arta europeană. Considerat drept stilul Contrareformei, Barocul ia naștere din dorința papalității de a revitaliza imaginea Bisericii Romano-Catolice. Arta barocă este dramatică, tumultuoasă, o expresie vizuală a puterii și opulenței Romano-Catolicismului. Această grandoare are rolul de a impresiona privitorul, de a acapara simțurile și a inspira sentimente de adorație, însă accentul pe umanitate și pe forța materiei rămâne constant de-a lungul epocii. După Conciliul de la Trento, la jumătatea secolului al XVI-lea,  Biserica Romano-Catolică întărește rolul și importanța reprezentărilor religioase în contextul eclezial, comisionează replici ale imaginilor cunoscute cu un renume miraculos și realizează gravuri de serie. Se pune accentul cu precădere pe tiparele iconografice ale Fecioarei Maria, pe modele inspirate compozițional fie din vechile icoane bizantine, fie din repere cultice medievale sau renascentiste, care sunt transpuse în noua cheie a stilisticii baroce și sunt răspândite pe scară largă de către ordinul iezuit.

At the end of the 16th century, a new trend began to arise in European art. Considered the style of the Counter-Reformation, Baroque was created out of the papacy’s desire to revitalise the image of the Roman Catholic Church. The Baroque art is dramatic, tumultuous, a visual expression of the power and opulence of Roman Catholicism. This grandeur is meant to impress the viewer, to engage the senses and inspire feelings of adoration, but the emphasis on humanity and the power of the material remains constant throughout the era. After the Council of Trent in the mid-16th century, the Roman Catholic Church reinforced the role and importance of religious representations in the ecclesial context, commissioning replicas of well- known images with a miraculous fame and making serial engravings. The emphasis is mainly on iconographic patterns of the Virgin Mary, on models inspired compositionally either by old early Byzantine icons or by medieval or Renaissance cultic references, which are transposed into the new key of Baroque stylistics and widely disseminated with the Jesuit order.